Opinii,

Distincția dintre Forța Majoră și Starea de urgență, în contextul pandemiei COVID-19

Apariția pandemiei de COVID-19 a generat încă de la începutul ei întrebări legată de influența unui asemenea eveniment asupra relațiilor contractuale. Efectul disruptiv asupra societății și asupra modelului economic existent (bazat pe consum) nu putea decât să aducă rapid în prim plan problema continuării și respectării raporturilor contractuale, lucru sesizat și de profesioniștii în drept și nu numai.

De aici și apariția în mediul online și pe rețele de socializare a scurte articole și opinii legate de posibilitatea de a invoca sau nu pandemia COVID-19 ca eveniment de forță majoră. Am constatat în abundența de păreri, opinii, articole și diverse materiale pe această temă o confuzie legată de calificarea pandemiei ca eveniment de forță majoră și de egalitatea pusă între forța majoră (eveniment natural) și starea de urgență (eveniment social-politic). Deși este o evidentă legătură între cele două, ultimul fiind o consecință al primului consider că ar trebui făcute anumite clarificări în acest sens.

Pandemia COVID-19 este un eveniment de forță majoră

Nu îmi dau seama ce motive i-au făcut pe unii autorii să considere că nu este foarte clar dacă pandemia COVID-19 reprezintă un eveniment de forță majoră, sugerând că ar trebui analizat fiecare raport contractual în parte.

Dacă ne uităm la definiția forței majore din Codul Civil (art. 1351 (2) ) ni se pare destul de evident că pandemia COVID-19 reprezintă un astfel de eveniment, întrunind toate caracteristicile descrise de textul legal:

  • Extern –  nu cred că avem ce să adăugăm aici.
  • Imprevizibil – nu cred că se poate imputa vreunui comerciant faptul că nu a putut prezice apariția unui asemenea eveniment, din moment ce chiar autoritățile statale par să fi fost luate prin surprindere de răspândirea rapidă a coronaviruslui.
  • Invincibil – deși cel mai probabil pandemia va putea fi controlată de societate, este destul de puțin probabil că un comerciant  are cum să se opună acestui eveniment.
  • Inevitabil – din nou posibilitatea comercianților de a evita astfel de evenimente este puțin probabilă, din moment ce nu au mijloacele de a controla contagiunea.

Bineînțeles că, pentru a se aplica exonerarea de răspundere, nu este necesar doar existența unui caz de forță majoră, fiind necesară și o legătură cauzală între eveniment și imposibilitatea de executare a obligațiilor contractuale.

Cu alte cuvinte ceea ce trebuie analizat de la caz la caz nu este aspectul dacă pandemia COVID-19 este un caz de forță majoră, ci dacă acesta a cauzat (direct sau indirect aș spune eu din moment ce textul nu face distincție) imposibilitatea de executare.

Din moment ce pandemia COVID-19 a condus la schimbări bruște și radicale în comportamentul social al oamenilor, în cazul multor activități economice (transport, hoteluri, restaurante și cafenele, diverse evenimente) poate fi destul de ușor de demonstrat o asemenea cauzalitate, existând premisele a se invoca forța majoră ca o cauză exoneratoare de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale ce au devenit imposibil de executat în contextul pandemiei COVID-19.

Starea de urgență = caz de forță majoră?

Am constatat că există și tendința de pune semnul de egalitate între instituirea stării de urgență (și măsurile restrictive rezultate din aceasta) și cazul de forță majoră, deși în opinia noastră starea de urgență reprezintă un eveniment de natura juridică, diferit de cel de forță majoră.

Este adevărat ca starea de urgență și măsurile restrictive aferente au fost instituite ca urmare a pandemiei COVID-19, dar ni se pare discutabil ca o măsură legislativă se poate încadra în caracteristicile forței majore (ex: poate fi considerată o dispoziție legală un eveniment imprevizibil?).

De fapt starea de urgență și măsurile aferente nu reprezintă decât obligații legale impuse în mod excepțional, astfel încât în acest caz sistarea unei activități și eventualul prejudiciu creat, este efectul respectării unei dispoziții legale și nu a unui eveniment extern.

Mai mult starea de urgență poate afecta și activități economice care nu avuseseră de suferit de pe urma pandemiei COVID-19. De exemplul în cazul întreprinderilor ce produc echipamente de protecție medicală este evident că problema invocării pandemiei ca eveniment de forță majoră se pune mult mai puțin pregnant sau chiar deloc, pe când măsurile adoptate prin starea de urgență (ex: rechiziția unor produse de către autorități) o pot aduce în imposibilitatea îndeplinirii obligațiilor contractuale.

În acest context, neîndeplinirea obligațiilor contractuale cauzată de respectarea unei obligații legale (ex: sistarea unei activități economice, rechiziția anumitor produse) nu poate fi justificată pe temeiul forței majore, ci mai degrabă fie pe baza teoriei impreviziunii sau pe baza lipsei de cauză (ex: nu ar fi lipsită de cauză obligația de plată a chiriei pentru un spațiu pe  care comerciantul nu îl poate folosi ca urmare a unei dispoziții legale? )

Astfel, certificatele de situație de urgență ce ar putea fi emise de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri în baza art. 12 din anexa nr. 1 la Decretul Prezidențial 195/2020 nu ar trebui considerate că certifică existența unui caz de forță majoră (caz care oricum poate fi probat cu orice mijloc de probă), și nu deci nu constituie dovada supremă pentru existența cazului de forță majoră.

La acest moment, este destul neclar ce valoarea juridică au asemenea certificate, din moment ce textul care le menționează este extrem de evaziv. Considerăm că este importantă clarificarea naturii juridice și a efectelor unui astfel de certificat, pentru a nu se abuza de astfel de documente.

Cea mai adecvată utilizare a acestor certificate  ar fi cea legată de accesare anumitor facilități puse la dispoziție de Statul Român pentru acele întreprinderi afectate de măsurile restrictive aferente stării de urgență.

Lasa un comentariu